Cei care au încercat să mă implice în afacerile lor mizere, erau o nenorocire ca elevi. Aşa au început să apeleze, într-un fel sau în altul, la mine. Îmi cereau bunăvoinţa de a le da tema gata făcută sau traducerea scrisă.Auzind aceasta profesorul, m-a certat cu asprime. “Dragostea ta este falsă”, mi-a spus, “pentru că le încurajezi lenea. Îţi interzic cu stricteţe acest lucru!”
Am căutat un mod mai corect pentru a-i ajuta. Le explicam ceea ce nu înţeleseseră, îi făceam să depăşească dificultăţile mai serioase. Mi-am câştigat, astfel, recunoştinţa şi afecţiunea colegilor mei. Au început să vină să mă caute în timpul liber pentru teme, apoi pentru a asculta povestirile mele iar, mai apoi, fără nici un motiv, ca şi copiii din Morialdo şi din Castelnuovo.
Am format un fel de grup şi l-am numit “Societatea Veseliei”. Numele i-a fost dat pentru că fiecare avea datoria să organizeze jocuri, să ţină discursuri, să lectureze cărţi care să contribuie la veselia tuturor. Era interzis tot ceea ce favoriza melancolie şi, în special, neascultare legii lui Dumnezeu. Cine înjura, cine rostea numele lui Dumnezeu fără respect, sau cine se ţinea de discuţii necuviincioase, trebuia să iasă din societate.
M-am trezit astfel în fruntea unui mare număr de tineri. De comun acord am fixat un regulament foarte simplu:
1. Nici o acţiune, nici o discuţie care să nu fie demnă de un creştin.
2. Corectitudine în a îndeplini datoriile şcolare şi religioase.
Acest lucru mi-a adus o oarecare celebritate. În 1832 eram respectat şi ascultat ca un căpitan al unei mici armate. Eram căutat din toate părţile pentru a organiza momente distractive, pentru a ajuta elevii în case particulare, pentru a da ore suplimentare.
Divina Providenţă mă ajuta astfel să-mi procur bani pentru cărţi şi pentru şcoală, pentru haine şi alte nevoi, fără să-mi împovărez familia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu